Securitatea cibernetică în România în 2027 a fost tema panelului „Servicii de securitate cibernetică și orizonturi 2027” de la Hackout Business, desfășurat pe 30 octombrie la Grand Hotel Bucharest, la care am participat (am anunțat participarea într-un articol anterior). Mai jos este opinia noastră asupra subiectului, un material de opinie și analiză, nu un raport statistic.
Securitatea cibernetică traversează o perioadă de transformare profundă. Digitalizarea accelerată, utilizarea inteligenței artificiale, dezvoltarea serviciilor online și interconectarea infrastructurilor au creat oportunități extraordinare, dar au extins considerabil și suprafața de atac.
În România, discuția despre securitate cibernetică trebuie să depășească zona soluțiilor comerciale, a statisticilor publicate de furnizorii de tehnologie și a prezentărilor despre cele mai noi amenințări. Avem nevoie de o perspectivă mai amplă, care să includă experiența victimelor, vulnerabilitățile organizațiilor mici, educația utilizatorilor și accesul real la servicii de protecție.
Din perspectiva cercetării în securitate cibernetică și a experienței dezvoltate prin inițiative precum CyberShield, consider că următorii ani vor fi definiți de câteva schimbări majore. Unele sunt tehnologice, altele țin de comportamentul uman și de modul în care societatea înțelege responsabilitatea pentru propria siguranță digitală.
Atacurile cibernetice reale și ceea ce nu vedem întotdeauna în rapoartele industriei
Rapoartele publicate de companiile de securitate cibernetică sunt instrumente importante pentru înțelegerea amenințărilor. Acestea oferă informații despre familii de malware, vulnerabilități exploatate, infrastructuri utilizate de atacatori, indicatori de compromitere și tendințe internaționale.
Totuși, există o limitare importantă, pentru că fiecare raport reflectă, într-o anumită măsură, ceea ce organizația care îl publică poate observa, colecta și analiza.
Realitatea din teren este uneori diferită.
O parte semnificativă a atacurilor cu care se confruntă utilizatorii și organizațiile nu presupune exploatarea unor vulnerabilități tehnice spectaculoase. În multe situații, atacatorii urmăresc să manipuleze comportamentul uman.
Impersonarea unor instituții, mesaje care imită comunicările băncilor, tentativele de furt al credențialelor, fraudele prin intermediul platformelor online și scenariile în care victimele sunt convinse să instaleze aplicații de acces la distanță sunt exemple de metode prin care atacatorii pot obține acces fără să fie nevoiți să compromită direct mecanisme complexe de securitate.
Aceasta este una dintre cele mai importante schimbări pe care trebuie să le înțelegem, și anume că atacatorul nu mai trebuie întotdeauna să găsească o vulnerabilitate în infrastructură, deoarece uneori vulnerabilitatea este în procesul decizional al utilizatorului.
Mai există o problemă insuficient discutată, anume diferența dintre numărul real al incidentelor și numărul incidentelor detectate sau raportate.
O organizație poate fi compromisă fără să observe imediat acest lucru. Un utilizator poate pierde accesul la un cont fără să înțeleagă mecanismul atacului. O companie poate descoperi un incident abia atunci când activitatea este afectată.
Nu toate incidentele ajung în statistici. Unele victime nu știu unde să raporteze, altele nu identifică natura atacului, iar unele organizații preferă să nu comunice public despre incidentele suferite.
Prin urmare, pentru a înțelege mai bine amenințările din România, trebuie să analizăm nu doar indicatorii tehnici, ci și experiența victimelor, mecanismele de fraudă și dificultățile întâmpinate în procesul de identificare și raportare a incidentelor.
Un atac cibernetic nu este doar un indicator de compromitere, un hash sau o adresă IP. În spatele lui există oameni, companii, instituții și servicii care pot pierde date, bani, acces sau încredere.
Cine îi protejează pe cei care nu își permit servicii de securitate cibernetică?
Una dintre cele mai mari probleme ale ecosistemului actual este distribuția inegală a accesului la protecție.
Organizațiile mari pot investi în echipe specializate, servicii Security Operations Center (SOC), audituri, teste de penetrare, consultanță și platforme avansate de monitorizare.
Dar ce se întâmplă cu o companie care are zece angajați?
Ce opțiuni are un cabinet medical independent, o școală, o asociație, un magazin online sau un antreprenor care nu dispune de un departament IT?
Pentru aceste organizații, achiziția și administrarea unor soluții enterprise pot reprezenta costuri greu de susținut. Cu toate acestea, ele sunt expuse acelorași categorii de amenințări.
Securitatea cibernetică nu ar trebui să devină un privilegiu rezervat organizațiilor cu bugete importante.
Este nevoie de un model complementar în care sectorul privat, instituțiile publice, mediul academic și comunitățile independente să contribuie la creșterea nivelului general de protecție.
Aici intervine rolul inițiativelor independente.
Prin CyberShield, direcția urmărită este dezvoltarea unui ecosistem în care educația, conștientizarea, sprijinul practic și accesul la resurse de securitate să fie mai apropiate de nevoile reale ale utilizatorilor.
Acest tip de inițiativă nu trebuie privit ca un substitut pentru furnizorii profesioniști de securitate. Dimpotrivă, poate completa activitatea acestora, ajutând oamenii să înțeleagă riscurile, să identifice problemele și să ajungă mai repede la resursele potrivite.
În 2027, ar trebui să acordăm mai multă atenție accesibilizării prevenției: evaluări de securitate de bază, recomandări practice, ghiduri, instrumente și programe educaționale adaptate organizațiilor cu resurse limitate.
Un IMM nu are nevoie întotdeauna de cea mai scumpă platformă de securitate. Are nevoie, în primul rând, să știe ce active trebuie să protejeze, care sunt riscurile prioritare și ce trebuie să facă atunci când apare un incident.
Comunitățile independente ca o componentă esențială a rezilienței digitale
Comunitățile de specialiști și inițiativele independente pot avea un rol important în dezvoltarea unei societăți mai reziliente digital.
Un ecosistem matur nu este construit exclusiv prin achiziția de produse și servicii. El are nevoie de schimb de informații, cercetare, voluntariat, educație, colaborare și mecanisme prin care experiența specialiștilor să ajungă la publicul larg.
CyberShield urmărește să contribuie la această direcție prin conectarea mai multor componente: cercetare, educație, conștientizare și sprijin pentru utilizatori.
La fel de importantă este dezvoltarea unei culturi în care oamenii pot cere ajutor atunci când întâmpină o problemă de securitate, fără să considere că accesul la informații și orientare trebuie să fie condiționat întotdeauna de un buget comercial.
Comunitățile pot contribui la identificarea unor tipare de fraudă, la diseminarea avertismentelor, la explicarea unor tehnici de atac și la orientarea persoanelor afectate către specialiști sau instituții competente.
Este important însă să existe limite clare. Voluntarii și inițiativele comunitare nu trebuie să înlocuiască investigațiile specializate, serviciile profesionale de răspuns la incidente sau responsabilitățile instituțiilor publice.
Rolul lor este complementar, în sensul că trebuie să reducă distanța dintre nevoia de protecție și accesul la resurse.
O societate digitală rezilientă nu se construiește doar prin tehnologie performantă, ci și prin oameni informați, organizații pregătite și comunități capabile să colaboreze.
Perspectiva statului este esențială în această ecuație. În cadrul panelului Hackout Business ni s-a alăturat și Octavian Oprea, deputat de București și vicepreședinte al Comisiei pentru tehnologia informației și comunicațiilor din Camera Deputaților. Experiența sa include conducerea Autorității pentru Digitalizarea României, precum și implicarea în proiecte de digitalizare a serviciilor publice, între care Ghișeul.ro și ROeID.
Prezența sa în discuție a adus o dimensiune instituțională importantă, deoarece securitatea cibernetică nu poate fi tratată doar ca responsabilitatea companiilor și a specialiștilor din mediul privat. Statul are un rol direct în protejarea infrastructurilor și serviciilor publice, în definirea cadrului legislativ și în crearea unor mecanisme prin care expertiza comunității de securitate să poată contribui în mod legal și controlat la identificarea vulnerabilităților.
Această colaborare trebuie să funcționeze în ambele sensuri. Instituțiile publice au nevoie de expertiza cercetătorilor și a specialiștilor independenți, iar comunitatea are nevoie de reguli clare, canale de raportare funcționale și răspuns instituțional previzibil. În lipsa acestor mecanisme, vulnerabilitățile pot rămâne neraportate sau pot fi descoperite de persoane care nu au un cadru legal clar pentru testare și divulgare responsabilă.
Educația practică trebuie să înceapă înainte ca utilizatorii să devină victime
Una dintre cele mai frecvente greșeli în abordarea securității cibernetice este concentrarea excesivă pe avertismente generale.
Utilizatorilor li se spune să nu acceseze linkuri suspecte, să folosească parole puternice, să activeze autentificarea multifactor și să fie atenți la mesajele primite.
Toate aceste recomandări sunt corecte, dar nu sunt suficiente.
Oamenii trebuie să înțeleagă cum funcționează efectiv un atac, cum poate fi recunoscută o tentativă de phishing, ce înseamnă compromiterea unui cont și care sunt pașii necesari după descoperirea unui incident.
Educația trebuie să fie aplicată.
Prin CyberShield, direcția este dezvoltarea competențelor de securitate cibernetică prin resurse educaționale și experiențe de învățare adaptate nevoilor reale, iar pentru tineri prin activități practice, exerciții și scenarii interactive care îi apropie de domeniul securității cibernetice.
Acest lucru este important deoarece viitorii specialiști nu se formează exclusiv prin acumularea de informații teoretice. Au nevoie să experimenteze, să investigheze, să identifice probleme și să înțeleagă consecințele deciziilor tehnice.
Laboratoarele, simulările, competițiile Capture The Flag (CTF) și scenariile de tip incident response pot transforma educația dintr-un proces pasiv într-o experiență relevantă.
Mai mult, educația în securitate cibernetică nu trebuie rezervată exclusiv celor care își doresc o carieră în domeniu. Fiecare utilizator al serviciilor digitale are nevoie de competențe minime pentru a-și proteja identitatea, datele și activitatea online.
Inteligența artificială și agenții autonomi ca următoarea schimbare majoră în securitatea cibernetică
Inteligența artificială va influența profund modul în care sunt construite, detectate și gestionate atacurile cibernetice.
În zona defensivă, AI poate contribui la analiza alertelor, corelarea evenimentelor, identificarea anomaliilor, investigarea incidentelor și automatizarea unor activități repetitive.
Pentru echipele SOC, aceste capabilități pot reduce volumul de muncă și pot accelera anumite procese de investigare.
Dar există și o altă perspectivă, potrivit căreia aceleași tehnologii pot fi utilizate pentru dezvoltarea unor atacuri mai rapide, mai personalizate și mai ușor de scalat.
Conținutul fraudulos poate deveni mai convingător. Mesajele de phishing pot fi adaptate mai bine contextului victimei. Automatizarea poate permite desfășurarea unor campanii complexe cu resurse mai reduse.
O schimbare și mai importantă este apariția agenților AI capabili să execute acțiuni, să utilizeze instrumente și să ia decizii în cadrul unor fluxuri de lucru.
În acest context, apare o întrebare fundamentală, și anume câtă autonomie putem acorda unui agent AI atunci când gestionează infrastructuri critice.
Un agent poate analiza o alertă și poate recomanda izolarea unui sistem. Dar ce se întâmplă dacă interpretarea este greșită și sistemul izolat este esențial pentru continuitatea activității?
Poate un agent să blocheze automat conturi, să modifice politici de acces sau să execute acțiuni cu impact major asupra infrastructurii?
Răspunsul nu trebuie să fie o respingere a automatizării, ci definirea unor limite clare.
AI poate primi autonomie pentru activități repetitive, colectare de informații, analiză și recomandări. Pentru deciziile cu impact major asupra infrastructurii, datelor și continuității operaționale sunt necesare mecanisme de control, auditabilitate și intervenție umană.
Responsabilitatea nu poate fi transferată pur și simplu către un algoritm.
Cel mai periculos scenariu nu este un AI care greșește. Este un om care nu mai verifică pentru că a ajuns să creadă că AI-ul nu poate greși.
Cum ar trebui să arate securitatea cibernetică în România în 2027?
Consider că există câteva direcții strategice asupra cărora ar trebui să ne concentrăm.
Prima direcție: securitate accesibilă pentru IMM-uri. Trebuie să dezvoltăm servicii, programe și instrumente care să permită organizațiilor mici să atingă un nivel rezonabil de protecție fără investiții disproporționate.
A doua direcție: educație practică la scară largă. Securitatea digitală trebuie să devină o competență fundamentală, nu doar o specializare rezervată profesioniștilor IT.
A treia direcție: colaborare între sectorul privat, instituții și comunități. Schimbul responsabil de informații și colaborarea între specialiști pot contribui la identificarea mai rapidă a amenințărilor și la reducerea impactului incidentelor.
Un exemplu concret al modului în care această colaborare poate fi transformată în mecanism instituțional este propunerea legislativă L593/2026, la care Octavian Oprea se numără printre inițiatori. Inițiativa urmărește completarea cadrului național de securitate cibernetică astfel încât DNSC să poată iniția și gestiona programe de identificare și raportare recompensată a vulnerabilităților, inclusiv pentru sisteme informatice ale autorităților și instituțiilor publice.
Un astfel de mecanism este relevant pentru că recunoaște valoarea expertizei independente și creează posibilitatea ca specialiștii să testeze sisteme în condiții autorizate, cu reguli și limite stabilite în prealabil. Propunerea prevede inclusiv acordul expres al entității care deține sau administrează sistemele, delimitarea clară a activităților permise și posibilitatea acordării unor recompense pentru vulnerabilitățile validate, în limita bugetului aprobat.
Programele Bug Bounty nu rezolvă singure problemele de securitate ale administrației publice. Dar pot deveni o componentă utilă a unui model mai amplu de securitate colaborativă, în care instituțiile își deschid controlat sistemele către testare, cercetătorii au un cadru legal și previzibil pentru raportare, iar vulnerabilitățile pot fi identificate înainte să fie exploatate de atacatori.
Pentru ca astfel de inițiative să funcționeze, sunt necesare transparență, proceduri clare, timpi de răspuns rezonabili și o cultură instituțională care tratează raportarea responsabilă a unei vulnerabilități ca pe o contribuție la securitate, nu ca pe o problemă de imagine.
A patra direcție: integrarea responsabilă a inteligenței artificiale. Automatizarea trebuie însoțită de politici clare, mecanisme de control și capacitatea de a audita deciziile sistemelor autonome.
A cincea direcție: orientarea către victime. Trebuie să dezvoltăm mecanisme prin care persoanele și organizațiile afectate să poată identifica mai ușor ce li s-a întâmplat, unde pot raporta și cum pot obține sprijin.
Aceste obiective nu pot fi realizate de o singură companie, instituție sau comunitate. Ele presupun o abordare coordonată și o schimbare de perspectivă asupra securității cibernetice.
Securitatea cibernetică trebuie să devină o responsabilitate colectivă
Privind către 2027, nu cred că principala provocare va fi lipsa tehnologiilor de securitate. Vom avea tot mai multe instrumente, platforme, sisteme automatizate și capabilități bazate pe inteligență artificială.
Provocarea reală va fi modul în care vom reuși să facem aceste tehnologii accesibile, utilizabile și responsabile.
Vom avea nevoie de specialiști, dar și de utilizatori informați. Vom avea nevoie de furnizori comerciali, dar și de inițiative independente. Vom avea nevoie de automatizare, dar și de oameni capabili să înțeleagă și să verifice deciziile sistemelor inteligente.
Securitatea cibernetică nu trebuie măsurată doar prin numărul soluțiilor implementate sau prin complexitatea infrastructurilor de apărare. Trebuie să o evaluăm și prin capacitatea reală a oamenilor și organizațiilor de a preveni, identifica și gestiona incidentele.
Cred că viitorul aparține unui ecosistem în care cercetarea, tehnologia, educația și comunitatea funcționează împreună.
Iar acesta este unul dintre principiile care stau la baza direcției CyberShield, și anume că securitatea cibernetică trebuie să fie mai mult decât un serviciu pe care îl cumpără organizațiile cu bugete mari și să devină o resursă la care oamenii și organizațiile pot avea acces, prin educație, colaborare și sprijin concret.
Nu putem construi o societate digitală sigură dacă protecția cibernetică este disponibilă doar pentru cei care și-o permit.